din trecut, cu drag

sufla vant de rememorari prin blogosfera. asta nu-i rau. anda mi-a trezit amintiri si m-a obligat sa ma scutur de comoditatea venita dintr-o oarecare stare de bine. anda povestea despre un 1 mai in care, urcate intr-o dacie verde am pornit spre mare. nimic deosebit pentru varsta si perioada pe care o traversam atunci. nimic deosebit pentru cei din afara. pentru ea insemna realizarea unei dorinte ce mocnea de multa vreme, pentru mine continuarea unei lungi perioade in care ma trambalam de colo pana dincolo pentru a-mi umple zilele si golul specific tinerei ce nu se simte implinita. din afara eram invidiata pentru "cat de mult ma distram". orice incercare zadarnica de a incerca sa explic adevarata stare de spirit era inutila. si cine sa te creada ....cand in fiecare weekend dantuiam pe butoaie in vama si stateam treaza pana dimineata si beam singura bere care-mi era omeneste posibil s-o inghit si pe care, cu vremea am inceput s-o amestec atat de mult cu suc incat peste ani a disparut de tot.
revenind la ce scria anda i-am raspuns:
"in dimineata acelei zile, in drum spre vama am primit un telefon. telefon de control.
"buna, ce faci? "
" eu, bine, mai am putin si ajung in vama"
" in vama? stiam eu ca esti o pustoaica... visatoare...tu iti permiti nebunii de genul asta" spunea el inghitind in sec de parca toti muntii si toate marile ar fi stat intre noi. in realitate intre noi nu statea decat lasitatea lui.sau comoditatea in dragoste. mi-e totuna.acum.
am inchis telefonul si am fost fericita ca l-am sfidat. ca nu am stat linistita acasa sa astept semnul acela care ma trezea de obicei pentru a ma mai tine in viata pana la urmatorul semn, ce avea sa vina peste o luna, doua... cand mai avea nevoie sa stie ca tot a lui am ramas.
acum, da, vama nu mai e aceeasi. oamenii nici atat. personajele s-au schimbat. eu mi-am cumparat rochia de mireasa iar de trecut imi mai aduc aminte din cand in cand si plina de relaxare.si tu imi vei fi domnisoara de onoare.nu-i rau. da ce gustoase erau napolitanele alea:)"

povestea asta mi-a adus in minte si de o alta chestiune. cea a scheletilor pe care ii tinem inchisi in dulap.eu una am avut "sadismul" de a-i imparti mereu cu cei din jur.si acum dulapul e gol.pentru mine a fost mai bine asa. e felul meu de a trai. secretele m-ar omori. si dupa 3 ani in care munca dar si dorinta m-au purtat in aproape toate colturile acestei tari m-am potolit. nu mai vreau sa plec weekendurile de acasa iar deplasarile imi starnesc mai mult tristete. as spune ca e primul pas spre comoditate si imbatranire. dar cu siguranta ca e linistea pe care mi-o doream inca de cand eram o pustoaica visatoare.

ps: acel 1 mai albastru

mainhattan

frankfurt, februarie 2008